Revizuind propriile trăiri... succese și greșeli... de atunci (din ziua cînd am primit buletinul :-D) pînă acum, am ajuns la concluzia că pentru mine de multe ori dragostea era simțită drept un transfer parțial a propriei identități (eu) asupra altei identități (ea). Un fel de lărgire (extindere) a mulțimii lucrurilor materiale și imateriale care formează pilonii identități mele. Iar întrucît în centrul unei identități sănătoase trebuie să fie egoismul, noua identitate se dorește a fi controlată. Dorință (aproape imposibil de realizat) care poate pune începutul unui război (cu tine, cu ea, cu toată lumea...) din start pierdut... și din cauza căreia dragostea devine o condiție suficientă a nebuniei și a contopirii.
Asta e, iubim proiecții, le mutilăm conform propriului „eu”,
RăspundețiȘtergereiar agoniile ființelor vii care le-au generat în noi nu au relevanță.
Ne risipim zilele pe iluzii, lupte fara sens sau recompensă, în închisori cu ”spirit de libertate intens cultivat”.
Căutăm oameni de uz casnic care s-ar potrivi exigențelor pe care le-am inventat pentru a ne hrăni ambițiile,
apoi îi aruncăm dacă sunt defecți.
De aici reiese, prietene, că ”dragostea în interpretarea pop” este o artă a violenței mascate și e contrară acceptării, compasiunii și dragostei ca atare...
Cave!